Despre Bunul Simt

Ce este Bunul Simt? Este disponibilitatea de a accepta ca oamenii, atat cat si parerile lor, sunt diferite. Ca oamenii provin din medii diferite, au statut social diferit, au prieteni diferiti, au educatie diferita.

Bunul Simt NU inseamna sa observi greselile altora si sa-i lezezi pentru a se indrepta. Bunul Simt inseamna sa te observi pe tine si sa te verticalizezi in relatiile cu ceilalti. Sa fii om si un exemplu in acelasi timp. Sa ajuti si sa te ajuti in acelasi timp. Nu prin asprime, rigiditate, relatii incordate… ci prin acceptare, iubire, toleranta.

Lipsa Bunului Simt duce la neintelegere, neacceptare, conflicte interioare puternice. Pentru ca lupta pe care o ducem impotriva prostiei, a nesimtirii sau a rautatii, nu o ducem cu oamenii ci cu noi insisi si felul nostru de A FI.

Mi-a trebuit mult timp sa realizez asta. Si de fiecare data ma intriga ideea ca eu as fi gresit cu ceva sau ca eu sunt cea care trebuie sa ma schimb. Pentru mine eram ‘entitatea’ perfecta si era o improbabilitate ca tocmai eu sa dau gres. Asa ca toate ‘armele’ deziluziei mele erau indreptate asupra celorlalti, cu toata ura si dispretul fata de fiinta care le manuia.

Oamenii s-au dovedit a fi exact ceea ce mi-am imaginat. Niste fiinte rele, egoiste, oribile! Niste monstri si niste scursuri umane, fara pic de scrupule! Apoi intr-un moment critic al vietii, am parcurs acelasi traseu pe care l-au parcurs si ei. M-am inselat. Asa cum Apostolul Petru s-a inselat cand i-a spus lui Iisus ca n-ar putea sa-l tradeze in veci.

Lipsa noastra de Bun Simt ar trebui sa ne preocupe. Si nu lipsa altora. Asa cum ne ingrijim sa agonisim cat mai multe averi lumesti, asa ar trebui sa ne ingrijim sa adunam si cat mai multe virtuti sufletesti. Iar daca nu ne ingrijim, macar sa avem Bunul Simt sa nu-l pretindem de la altii!

"Adevarul" lumesc si Adevarul dumnezeiesc

"Orice adevar pe un anumit plan nu e decat minciuna pe planul unei constiinte superioare. Nu putem poseda Adevarul. Ne putem doar lasa stapaniti de EL."

Fiecare om are bucatica sa de adevar, insa Adevarul nu poate fi divizat. Bucatica de adevar este un fel de a fi, insa nu este un "A FI" integral. Atunci cand zici "Eu sunt" de fapt nu esti tu totalitate, doar te identifici cu farama ta de adevar. Deoarece Adevarul este divizat, noi traim o minciuna (si nu Insusi Adevarul)

Dumnezeu spune "Eu sunt Cel ce sunt". Nimic mai adevarat, caci Dumnezeu e insusi Adevarul.

Reflexia adevarului - iluzia cunoasterii

 In diferite culturi, labirintul apare sub mai multe forme, insa esenta mesajului ramane aceeasi. In traditia chinezeasca -  celebrul yin si yang, la evrei - steaua lui David sau sigiliul lui solomon, la maiasi sub numele de hunab ku (care este personificarea pantecelui cosmic), Ianus bifrons, la romani. Si exemplele pot continua.

Insa exemplul cel mai elocvent in intelegerea adevarului, este clasica poveste a pomului cunostintei binelui si raului din Gradina Eden.

Capitolul 2 din Geneza ne spune ca Dumnezeu a sadit in gradina Raiului "tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului."

Mai departe vedem ca Dumnezeu ii interzice lui Adam si Evei sa manance din pomul cunostintei binelui si raului deoarece, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"

Interesant este de remarcat faptul ca in mijlocul raiului nu era numai pomul cunostintei binelui si raului, ci si Pomul Vietii! Iar daca suntem si mai atenti constatam faptul ca Dumnezeu nu a interzis cuplului adamic sa manance din Pomul Vietii, deoarece Adam si Eva deja se infruptau din El.... caci El era insusi Dumnezeu, iar ei se miscau in sfera dumnezeiasca, fiind insuflati de Duhul Sfant.

Ca acesti doi pomi cu insusiri supranaturale au existat sau nu, nimeni nu poate sti cu siguranta, insa povestea e plina de incarcatura spirituala, fiind inaccesibila ochiului "fugar", caracteristic lumii dezorientate in care traim si care datorita superficialitatii si subiectivitatii, nu poate patrunde in adevarata conotatie a mesajului.

Ascensiunea spirituala sau coborarea in infern

In mitologia greaca se spune ca Tezeu, fiul regelui Atenei a ales sa fie parte a tributului de sapte baieti atenieni si sapte fecioare, ce urmau a fi jertfiti pentru a satisface setea de sange a Minotaurului. Aceasta creatura, jumatate om, jumatate taur, traia intr-un labirint impenetrabil. Tezeu putea sa scape cu viata si sa se reintoarca la Atena doar daca reusea sa strabata labirintul si sa omoare Minotaurul... Toti cei care au încercat acest lucru inainte au esuat. Dar, Ariadna, fiica regelui Cretei, indragostita fiind de Tezeu i-a dat acestuia un fir care sa-l calauzeasca inapoi dupa ce acesta va fi omorat Minotaurul.

Inainte de plecarea sa, Tezeu i-a spus tatalui sau, Aegeus, ca daca planul sau va izbuti, la intoarcerea corabiilor va inalta panzele albe in loc de cele negre. Cu toate ca eroul Tezeu ucide Minotaurul si se intoarce victorios calauzit de firul Ariadnei, uita sa ridice panzele albe ale corabiilor, motiv pentru care Aegeus crede ca fiul sau a fost omorat si se arunca in mare (de unde provine si numele de Marea Egee).

Labirintul este un simbol stravechi care se refera la complexitatea fiintei. El reprezinta calatoria spre centrul nostru spiritual si reintoarcerea noastra in lume sub o forma transfigurata.

Centrul labirintului este seva din care omul isi extrage vitalitatea si energia, alegoric fetusului care se dezvolta si se hraneste cu ajutorul cordonului ombilical al mamei. Fara acapararea "centrului" si fiind separat de sursa de energie a pantecelui primordial, omul este condamnat la o nastere prematura. Iar pentru a se renaste, trebuie sa strabata drumul sinuos al labirintului, in scopul reintegrarii Sinelui adevarat... care se spune ca este Dumnezeu, "Calea, Adevarul, Viata".

Reversul medaliei este acela ca odata ajunsi in centru, trebuie sa infruntam "omul cel vechi", Minotaurul, diavolul, moartea, iluzia.

Nimeni nu este scutit de "lupta lui Tezeu" sau de iminenta neglijentei la intoarcere. Acest periplu spiritual este menirea omenirii, iar suferinta, dizolvarea ego-ului este punctul cheie al metamorfozarii fiintei noastre.

Vointa≠Smerenie

"In principiu", Adam (sotul taranei - Adamah interioare) e menit sa devina si sot al cosmosului exterior, ce trebuie sa i se supuna si sa-i dea roadele sale. Deoarece nu se mai cununa cu pamantul interior - Adamah - , pe care il uita in drama caderii, pamantul exterior ii devine ostil; Adam nu simte fata de acesta din urma decat dorinta de a-l poseda si, drept urmare, il supune vointei sale. Raporturile cu el nu mai sunt de dragoste, ci de forta.
Din atare perspectiva, virtutile umane psihice, care realizeaza aceasta cucerire, apartin unor categorii de vointa, curaj, eroism.
L-am vazut pe Tezeu condamnat la moarte de un eroism zadarnic. Teama e invinsa, dar printr-o atitudine tensionata, care nu numai ca nu ne implineste energiile, dar chiar ne goleste de ele. Aceasta atitudine adanceste tot mai mult, pe zi ce trece, "rana de la picior"

Fragment "Simbolismul corpului uman" (de Annick de Souzenelle)